Empatia si asteptarile noastre
Empatia e esentiala pentru relatia dintre psihoterapeut si cei ce-i trec pragul cabinetului, insa oare intelegem cu totii acelasi lucru prin empatie?…cat de diferite sunt asteptarile noastre legate de nivelul empatiei? Am ajuns din nou la aceste intrebari dupa ce de curand am purtat o discutie intr-un forum despre modul in care a reactionat o colega psihoterapeut in relatia cu o tanara ce i-a solicitat recent sprijinul.
Ca si multe alte persoane ce apeleaza la un psihoterapeut, povestea tinerei respective este una intens incarcata emotional, ceea ce a determinat-o pe colega psihoterapeut sa o imbratiseze si sa planga impreuna cu ea, iar mai apoi sa-i spuna: “da-mi mie durerea ta”. Am fost surprins in primul rand ca si profesionist de modul in care colega a gasit de cuviinta sa empatizeze, dar in acelasi timp mi-am pus intrebarile: cum ar fi perceput acest mod de a empatiza daca as fi fost eu ca barbat in locul ei? cum ar fi aratat situatia daca persoana din terapie ar fi avut sub 18 ani?
Cum forumul de discutii include mai multe persoane cu probleme asemanatoare tinerei care a solicitat sustinere prin psihoterapie, una dintre acestea mi-a raspuns ca modul de empatizare al psihoterapeutului este “spontan si sublim”, aratand foarte clar cat de mult se asteapta ca un psihoterapeut sa reactioneze asa.
Intamplarea m-a facut sa ma intreb si mai mult: Oare cat de diferite sunt asteptarile legate de nivelul de empatie atunci cand cineva solicita sprijinul unui psihoterapeut? Oare care e imaginea pe care o are persoana respectiva in minte despre cum ar putea sa-l sprijine psihoterapeutul in drumul sau? Cat de mult e deformata aceasta imagine de diversele pareri distorsionate citite pe te miri unde?
In acceptiunea clasica, empatie, ‘suferinta in interior’ (in greaca veche – ἐν =in interior si πάθoς =suferinta), reprezinta abilitatea noastra de a recunoaste si “de a impartasi intr-o oarecare masura sentimentele” exprimate de o alta persoana, chiar daca aceasta nu le exprima explicit. Este ce inteleg si eu, si sper ca o fac destul de bine…Abilitatea mea de a empatiza depinde insa de variabila exprimata mai sus: ”de a impartasi intr-o oarecare masura sentimentele”.
In cazul in care asteptarile de empatizare includ imbratisarile si plansul impreuna cu persoana ce ne solicita sprijinul, as spune ca aceste asteptari sunt nerealiste daca se doreste si un rezultat terapeutic. Psihoterapeutul poate sa sprijine mult mai bine persoana sau sistemul familial sa depaseasca obstacolele vietii atunci cand isi pastreaza neutralitatea in relatia terapeutica si nu empatizeaza intr-atat incat sa ia rolul unui membru al familiei persoanei ce-i solicita ajutorul.
Psihoterapeutul nu va putea fi mereu langa cel/cei in nevoie pentru a-l/a-i imbratisa, a plange alaturi de el/ei, a prelua o parte din durerea lui /lor sau a juca rolul unui judecator intr-o disputa. O pozitie neutra, obiectiva, a psihoterapeutului ii va ajuta pe cei ce se confrunta cu un obstacol sa gaseasca ei insisi cai prin care sa-l depaseasca mai bine. Astfel, empatia e cu adevarat folositoare daca pozitia psihoterapeutului e suficient de aproape emotional pentru a intelege trairile persoanei, dar acesta e si suficient de detasat emotional, pentru a evita amestecul emotiilor sale cu ale celuilalt.
Ca atare, chiar daca o sa fiti dezamagiti, daca decideti sa apelati la sprijinul meu, nu va asteptati la imbratisari sau sa plangem impreuna…pastrez acest tip de interactiune pentru propriul sistem familial … in terapie voi incerca insa sa empatizez cum pot mai bine, intr-un mod care sa nu prezinte riscul dependentei (riscul dependentei de psihoterapeut merita insa o postare separata).