Plictiseala, impulsivitatea si perfectionismul
“Plictiseala planează deasupra unei vieți sigure, ca o pasăre de pradă”
În eseul denumit Vanitatea existenţei, A.Schopenhauer sugereză că simpla noastră existenţă pare a nu ne face plăcere dacă nu ne străduim să obţinem ceva. Distanța până la obiectivul nostru și depăşirea obstacolelor întâmpinate pe drum par a fi direct corelate cu senzaţia de satisfacţie.
Pare a fi o satisfacţie ce se estompează atunci când obiectivul e atins. Chiar şi în cazul plăcerilor senzuale obţinute prin mari eforturi, senzaţia de satisfacţie se reduce adeseori odată ce obiectivul e atins. Nu rareori, când oamenii nu mai sunt implicaţi în eforturi ce urmăresc atingerea unei ţinte şi viaţa e îndreptată înapoi spre simpla existenţă, apare o senzaţie, uneori dureroasă, de plictiseală.
Plictiseala, impulsivitatea şi dependenţele
Te poate cuprinde fie o ‘plictiseală obişnuită, comună’ sau o ‘plictiseala existenţială’. În cartea sa „Boredom: A Lively History”, P. Toohey arată că forma comună a senzaţiei de plictis e una ce a ajutat omenirea, deoarece a stimulat creativitatea. A provocat ingeniozitatea umană în a găsi căi pentru depăşirea plictisului. Ne-a ajutat să visăm cu ochii deschişi.
Pe de altă parte ‘plictiseala existenţială’ pare a avea mai mult de a face cu depresia. E asociată mai degrabă senzaţiei că eşti inutil(ă), ce îţi generează un dezgust sau o senzaţie de apatie. Ai senzaţia că cele din jur îţi sunt indiferente. Poate fi o emoţie distructivă ce alimentează variate forme de dependenţă sau diverse acţiuni impulsive. (gasesti aici o postare mai veche despre impulsivitate & consumul alimentar necontrolat)
Există multe studii ce corelează plictiseala cu comportamentele impulsive. Azi există inclusiv o astfel de cercetare realizată în contextul pandemiei COVID. Danckert şi colaboratorii au demonstrat recent (într-un grup de 924 participanţi) că persoanele predispuse la plictiseală au fost mai predispuse în a încălca regulile izolării sau distanțării sociale.
Plictiseala şi paradoxul alegerilor
Cercetarea lui Danckert nu a privit diferenţiat grupele de vârstă sau nivelul de utilizare a internetului. Însă e evident că plictiseala variază atât în funcţie de vârsta cât şi în funcţie de impactul tehnologiei în viaţa cuiva. Plictiseala creşte în perioada copilăriei şi de multe ori atinge un vârf în perioada de început a vieţii de adult. Mai apoi de obicei scade. Însă în zilele noastre paradoxul alegerilor poate face ca plictiseala să se dezvolte şi mai târziu în viaţa de adult, uneori chiar mult mai târziu.
Aparent, abundenţa modalitatilor de a-ţi distrage atenţia prin intermediul internetului pare a oferi o cale la indemna pentru a ieşi din zona plictisului. Însă existenţa unei multitudini de opțiuni nu e neapărat ceva eliberator. Nu te face neapărat fericit(ă). Îţi oferă o distragere a atenţiei dar nu te face să-ţi dai seama ce anume îţi oferă un nivel semnificativ al satisfacţiei în viaţă.
Asemănarea dintre plictiseală şi durere
Plictiseala e într-un fel asemănătoare cu durerea. Durerea ne semnalizează că ceva nu merge şi protejează corpul împotriva deteriorării funcţiilor sale. Când te doare ceva poţi continua să faci ceea ce îţi provoacă durerea sau poţi căuta modalităţi prin care să faci durerea să scadă în intensitate.
Plictiseala poate fi de fapt un semnal de alarmă al organismul tău ce îţi spune că e cazul să te înţelegi mai bine. Că e cazul să găseşti căi prin care să fii mai împăcat(ă) cu propria persoană, cu realitatea ce o poţi schimba şi cu realitatea ce nu o poţi schimba.
Perfecţionismul şi plictiseala
Plictisul poate fi un îndemn către acţiuni de schimbare a circumstanţelor, într-un fel înţelept, care să-ţi aducă mai multă satisfacţie în viaţă. Adesea însă lumea fuge de plictiseală şi suferinţă pe căi mai puţin înţelepte. Persoanele predispuse spre plictiseală tind să se gândească la cât de mult urăsc faptul că sunt plictisite. ‘Rumegă’ o amplă perioadă de timp aceste gânduri negative legate de plictiseală….ceea ce le amplifică de fapt plictiseala sau suferinţa.
Iar persoanele perfecţioniste sau cele orientate spre extreme sunt cele mai predispuse către plictis. Asta deoarece pentru cei ce-şi doresc să maximizeze plăcerile, lumea nu va fi suficient de plăcută sau suficient de interesantă. Iar pentru cei ce se află în zona de evitare maximă a durerii, a suferinţei, variantele disponibile nu vor fi suficient de sigure pentru a acţiona cu adevărat în vederea reducerii plictisului.
O cale înţeleaptă de combatere a plictisului
Vestea bună e că există căi mai înţelepte de a combate plictiseala. Ele încep prin a nu combate plictiseala doar prin intermediul unor liste de activităţi “care alungă plictiseala şi te fac mai fericit(ă)”. Aceste activităţi pot fi utile pentru a-ţi distrage atenţia când plictiseala şi suferinţa ating cote înalte însă nu sunt de ajuns. Iar uneori, mai ales în cazul internetului, prezintă riscul de a te angaja într-un consum pasiv ce-ţi poate accentua plictiseala.
O cale mai înţeleaptă de combatere a plictisului e cea a autocunoaşterii. E încercarea de a te conecta la o motivaţie ce-ţi face viaţa mai puţin plictisitoare azi. E calea prin care te strădui să găseşti valoare în oricare dintre opțiunile ce-ţi sunt la îndemâna acum….sau într-un viitor pentru care poţi să lucrezi azi. Iar dacă ai nevoie de un sprijin în procesul de autocunoaştere nu ezita să apelezi anul acesta la sesiunile de psihoterapie.