‘Jocurile mintii’ – forme de psihoterapie
Desi psihoterapia nu are o traditie indelungata la noi in tara, a inceput sa devina tot mai mult parte a normalitatii. Psihoterapia de azi e insa departe de imaginea care se mai vede in filme, in care pacientul sta pe o canapea, cu spatele la un psihanalist ce detine puterea in ‚jocurile mintii’. Aceasta imagine e mai apropiata de prima forma de psihoterapie introdusa de cunoscutul Freud, psihanaliza. In vederea identificarii solutiei, psihanaliza pune foarte mult accentul pe o foarte buna cunoastere a propriei persoane si tocmai de aceea dureaza mult timp. In timp a mai aparut si psihoterapia structurala, care subliniaza rolul granitelor dintre persoane in generarea unor disfunctionalitati. Existenta unor granite prea nedelimitate sau prea puternice, duce la disfunctii.
Mai apoi psihoterapia strategica a pornit de la idea ca un comportament simptomatic e de fapt o forma de manipulare si trebuie tratat ca atare. Aceasta abordare a introdus asa numitele ‚directive’, in care pacientului i se si sugereaza ce sa faca in legatura cu simptomele si nu doar i se explica ce e cu ele. E o forma de psihoterapie care da bune rezultate atunci cand schimbarea implica abordarea unor coalitii ce stau la baza problemelor, respectiv atunci cand un parinte se plange de celalalt parinte la copii sau copilul alearga la bunici precum si in organizatii in care un manager se coalizeaza cu un angajat impotriva altui manager. Desprinsa din aceasta forma este psihoterapia cognitiv-comportamentala care porneste de la ideea conform careia modul in care oamenii gandesc despre situatiile in care se afla, influenteaza modul in care simt si actioneaza. In cautarea solutiei, psihoterapeutul incearca sa influenteze eventualele distorsiuni in acest proces cognitiv. Psihoterapia narativa este cel mai des utilizata atunci cand este vorba de copiii (dar nu numai), intrucat utilizeaza modalitati de exprimare familiare celui mic: povesti, metafore, desene, imagini. Prin acestea terapia narativa incearca sa exprime mai bine ceea ce simte copilul si poate nu e inca pregatit sa puna in cuvinte.
In sfarsit psihoterapia de familie sistemica se focalizeaza mai mult pe relatiile persoanelor (cu rudele si mediul socio-profesional) decat pe rolurile individuale pe care le indeplinim. Psihoterapia de familie sistemica considera ca fiecare familie este un sistem cu rezultate ce depasesc suma rezultatelor fiecarui individ in parte. Se intampla de multe ori ca in fata unei schimbari familia sa nu detina cele mai bune reguli de adaptare la schimbare – ‚metaregului pentru schimbare’ – ghiduri ce reglementeaza modul in care familia isi va schimba regulile, ca urmare a evenimentelor survenite. Daca nu exista metareguli pentru schimbare, in familii pot sa apara disfunctii semnificative care de multe ori se materializeaza prin aparitia unor simptome la unul dintre membri…frecvent copilul sau adolescentul.
Spre deosebire de rolul freudian de ‚expert’, psihoterapeutul de familie actioneaza ca un ‚coach’ in ‚jocurile mintii’ si sprijina sistemul familial sa-si creeze reguli functionale pentru schimbare. Pentru asta utilizeaza elemente din toate celelalte forme de psihoterapie mentionate anterior.