Teama de propriile emotii si drumul spre schimbare
Rationalizarea ca obstacol al schimbarii in bine
In cabinetul psihologic observ destul de des persoane ce se feresc sa-si traiasca propriile emotii, parca se tem de ele. O modalitate de a le evita e adesea rationalizarea. Rationalizarea e un mecanism psihologic de aparare, prin care persoana justifica o experienta ce a avut un impact negativ asupra ei, printr-o interpretare logica ce nu a existat de la bun inceput. Aceasta interpretare logica e creata in mod special, dupa cele intamplate, pentru a face persoana sa se simta mai bine cu ea insasi.
Exemplul cel mai cunoscut e cel al fabulei lui Esop, vulpea si strugurii. Vulpea, ce nu reuseste sa ajunga la struguri, spune ca sunt acri si oricum nu i-ar fi placut. In viata de cuplu asta s-ar putea transpune cam asa: un barbat are o relatie cu o femeie de care se simte foarte atras. Atunci cand femeia il anunta ca il paraseste, barbatul spune : ‘oricum am banuit de la bun inceput ca e o curva, ca toate femeile’. Prin acest mecanism barbatul isi ignora de fapt emotiile, le ingroapa in sine, in incercarea de a nu se simti in vreun fel responsabil de cele intamplate.
Rationalizarea atribuie astfel evenimentele negative doar unor factori situati inafara controlului persoanei, diminuand tensiunea emotionala resimtita la acel moment. Din pacate insa tensiunea psihica ramane in interior si adesea invatamintele de pe urma evenimentului nedorit nu sunt insusite decat partial. Rationalizarea poate fi un obstacol al schimbarii in bine.
Exemple de ‘emotii ingropate’ in relatia de cuplu
Uneori teama de propriile emotii negative poate fi chiar factorul activator al unor credinte irationale secundare, ce genereaza alte emotii negative. Iata un exemplu: Sotia unui preot e persoana ce-i tine agenda, cu programul zilnic si actiunile locale de binefacere. Cu toate ca e o activitate ce-i ia destul timp, o face cu dedicatie de mai multi ani. Cu toate acestea, in ultimul timp e din ce in ce mai trista. De fapt tristetea ei se bazeaza in special pe o furie ce nu si-a exprimat-o. O frustare legata de absenta unei recunoasteri a activitatii sale, a unor multumiri, chiar si simbolice, legate de activitatea respectiva. In cabinetul psihologic, ea recunoaste insa frustrarea intensa legata de lipsa totala de apreciere a implicarii ei. Totusi, ani de zile a ignorat aceasta frustrare. Si-a ‘ingropat’ dorinta de a primi un dram de recunostiinta, considerand ca sunt emotii nedemne de sotia unui preot. Gandindu-se in acest mod, s-a invinovatit de multe ori, considerandu-se din ce in ce mai mult o ‘persoana nedemna’.
Un alt exemplu de ignorare emotionala in cuplu: El ajunge in cabinetul psihologic deoarece intampina probleme in intimitate. Nu se mai simte atras de sotie. Se simte insa atras de o colega, cu care are mai nou si o relatie extraconjugala. S-a indepartat din ce in ce mai mult de sotie, dupa ce o interactiune sexuala, de acum doi ani, nu a functionat. Sotia a tras concluzia ca si-a pierdut atractivitatea feminina. El a considerat ca sotia nu-l mai apreciaza la fel ca in trecut, cand succesul lui profesional era mai amplu. Acum are chiar perceptia ca sotia nu-l mai iubeste deloc. In timp, ambii au devenit din ce in ce mai frustrati, insa ambii si-au ignorat emotiile. Pana cand a aparut aventura extraconjugala, ce a inceput sa complice si mai mult intimitatea.
Intelectualizarea ca mecanism de evitare a slabiciunilor
Atunci cand cineva nu-si da voie sa intre in contact cu propriile emotii, e adesea ca urmare a unei tendinte ample de a-si intelectualiza problemele. Evitarea descrierii trairilor emotionale, sau chiar negarea emotiilor, poate sa reflecte perceptia ca, odata exprimate, vor arata o slabiciune. Persoana considera ca prin evitarea trairilor emotionale poate impiedica evaluarile negative ale celorlati sau senzatia de rușine, de vinovatie.
In cabinetul de psihologie, un psihoterapeut bun incearca sa ghideze persoana in intelege ca odata ce exista o emotie, ea merita exprimata. Emotiile, legate de un eveniment, nu sunt de doua categorii: acceptabile si inacceptabile. Ele sunt insa legate de modul in care fiecare persoana percepe ceea ce i se intampla. Rolul unui psihoterapeut bun e mai intai sa sprijine clientul in incercarea de a-si aduce emotiile la suprafata. Mai apoi incearca impreuna cu clientul sa restructureze unele perceptii, unele ganduri mai putin functionale, ce stau la baza emotiilor negative.
Un psihoterapeut bun nu are nevoie doar de empatie
Pentru a fi un psihoterapeut bun nu e suficienta doar abilitatea de a arata ca percepi ce comunica si ce simte persoana, la nivel verbal si nonverbal. Un psihoterapeut bun are nevoie si de abilitatea de a-si exprima sincer o opinie, o ipoteza. O ipoteza, cat mai obiectiva si mai specifica, asupra rolului jucat de partile implicate in evenimente. Are nevoie de capacitatea de a confrunta perceptia nefunctionala a clientului, la modul neutru, nonconflictual.
Un psihoterapeut bun are nevoie de capacitatea de a sublinia eventualele discrepante intre gandurile, emotiile si actiunile clientului. De abilitatea de a clarifica si discuta, la modul neutru, despre posibilele discrepante intre perceptia clientului si perceptia celorlalti. Aceasta confruntare si comunicare obiectiva, e poate cel mai de pret instrument terapeutic al schimbarii. In drumul spre schimbare, psihoterapeutul are nevoie adesea de curaj, deoarece aducerea la suprafata a trairilor reale poate fi ceva mai putin confortabil pentru client. E ceva ce poate indeparta unii clienti, ce vin uneori pregatiti doar pentru a obtine aprobari din partea psihoterapeutului.
Chiar daca empatia e un element important in psihoterapie, cresterea stimei de sine obtinuta mai ales prin aprobarile repetate ale specialistului e destul de probabil sa fie una de scurta durata. Mai important decat a cauta aprobarea psihoterapeutului, e sa incercaţi sa gasiti impreuna, fara teama, ce emotii negative si ce perceptii nefunctionale impiedica schimbarea in bine a situatiei.