Narcisismul: un deficit al stimei de sine
Narcisismul e mai degrabă un spectru
Narcisismul nu are o definiţie punctuală. E mai degrabă un spectru. Pornind de la narcisismul sănătos, în care eşti mândru de propriile realizări şi până la cel intens manipulativ, sociopat, lipsit de empatie sau chiar sadic.
Între cele 2 extreme pot exista forme mai subtile, cum ar fi aşa-zisul narcisism vulnerabil. Un narcisism în care empatia nu lipseşte însă e mai degrabă una centrată pe sine, pe răspunsurile celorlalţi la propriile acţiuni. În zona asta poate exista uneori narcisismul sexual, cu o anxietate constantă legată de propriile performanţe în dormitor. Sau poate exista un narcisism corporal, în căutarea constantă a unei imagini corporale perfecte. Şi poate un narcisism intelectual, în care persoana ţine să demonstreze constant că ştie mai multe decât ceilalţi.
Uneori narcisismul se poate ascunde sub forma unei generozităţi ce are în realitate scopul de a obţine o îndatorare sau admirarea publică a profilului moral. E o formă de narcisism ce e adesea însoţită de suferinţă atunci când nu există recunoaşterea aşteptată a meritelor.
Grandiozitate, ruşine şi a fi în control
Elementul central ale narcisismului, grandiozitatea, se întrepătrunde de fapt de multe ori cu ruşinea. Asta face că narcisismul să fie de fapt o tulburare a stimei de sine. Ruşinea şi grandiozitatea sunt la cele 2 extreme ale autoevaluării şi comparării cu cei din jur.
Şi, într-un deficit al unui echilibru sănătos al stimei de sine, uneori poate fi mai la îndemână să fii mai aproape de grandiozitate decât de ruşine. Grandiozitatea nu generează durere precum ruşinea. Din păcate are însă un efect secundar: amorţeşte empatia. Percepţia potenţialelor efecte negative ale acţiunilor tale e invers proporţională cu nivelul grandiozităţii.
Ruşinea, ce poate sta la originea grandiozităţii narcisice, e uneori asociată cu senzaţia de neputinţă. Cu dorinţa de a nu mai repeta vreodată o experienţă din trecut ce a a generat durerea insuportabilă a neputinţei. Pentru evitarea durerii neputinţei consecinţele acţiunilor proprii sunt adesea ignorate. Şi în teamă de a nu fi sub influenţa controlului cuiva, persoana narcisică încearcă să preia controlul asupra celorlalţi.
Ce favorizează narcisismul?
Narcisismul se poate dezvolta în medii de învăţare invalidante sau într-un context de abuz ce dispreţuieşte lipsa perfecţiunii. Se poate însă dezvolta şi în medii în care nu există destulă ruşine. Asta se poate întâmpla când părinţii, în încercarea de a fi cât mai apropiaţi de copil, nu-l învaţă că există anumite limite în interacţiunea cu lumea din jur.
Copiii au adesea o perioadă în care sunt ‘stăpânii lumii’, o perioadă în care au senzaţia că deţin supraputeri, că pot face orice. În acea perioadă e important ca părinţii să-i înveţe, cu blândeţe, cum îi pot răni pe cei din jur şi cum se pot răni atunci când depăşesc anumite limite.
Nu rareori absenţa unor astfel de limitări dezvoltă un narcisism ce stă la baza fenomenului de bullying. Copilul bully se simte îndreptăţit, fără remuşcări, să-i terorizeze pe cei ce nu sunt la nivelul lui. Poate fi vorba de un narcisism fără ruşine, fără răni emoţionale. Părintele are aici rolul de a învăţa copilul că recunoaşterea vine ca urmare a ceea ce faci şi nu a ceea ce eşti.
Un deficit al cunoaşterii de sine şi a celorlalţi
Persoana narcisică poate ignora atât felul în care e ea cu adevărat, cât şi ce simte cu adevărat. Şi în multe situaţii nu lasă să se vadă în exterior cine e cu adevărat. Asta adesea are la bază o lipsă de încredere în cei din jur. O lipsă de încredere ce se poate manifesta în variate forme. Uneori de exemplu o văd în cabinet sub forma unei gelozii intense fără fond, în condiţiile în care de fapt infidelitatea a fost chiar a propriei persoane.
Expresii de genul: Doar îţi imaginezi chestii. Inventezi. Eşti prea sensibil(ă). Doar tu faci de fapt asta. Doar tu eşti de vină că te-am înşelat, sunt exemple ale manipulării şi gaslightingului narcisic. Poţi citi mai multe aici https://www.psihoterapiefamilie.ro/gaslighting-narcisism/
Nu rareori o persoană narcisică poate ajunge în cabinetul psihologic pentru a nu-şi pierde partenerul de cuplu. Persoană nu consideră că ar avea vreo problemă. Asta pentru că nu are exerciţiul de ‘a se pune în pielea altcuiva’. Nu ia în considerare perspectivă celeilalte persoane. Aşa că o bună reacţie pentru a depăşi acest deficit e poate a pune întrebarea: Ţi-ai pus întrebarea cum mă poate afecta pe mine asta? Iar dacă ai nevoie de un sprijin pentru a pune această întrebare poţi apela şi la terapia de cuplu.