Poate fi prea multă psihoterapie?
Există un număr util de sesiuni de psihoterapie?
E dovedit că psihoterapia oferă un sprijin eficace în depăşirea multiplelor obstacole emoţionale. Poate fi însă psihoterapia prea multă? Nu, nu e vorba de vreun număr magic de sesiuni de psihoterapie ce e recomandat să nu-l depăşeşti. Asta deşi oamenii au tendinţa de a stabili numere aleatoare asociate diverselor contexte.
Chiar recent am aflat despre cum a ajuns cifra de 10 000 de paşi zilnici să fie simbolul unei vieţi sănătoase. Compania japoneză ce a lansat conceptul…şi pedometrele ce măsurau paşii, a considerat doar că caracterul kanji din cuvântul zece mii de paşi (万歩計à = manpo-kei) arată ca o siluetă umană ce merge înainte cu încredere. Nu a existat vreo susţinere ştiinţifică, ci doar un truc de marketing ce a prins. Asta nu înseamnă bineînţeles că mişcarea nu e sănătoasă. Doar că cei 10 000 de paşi sunt prea puţini pentru mulţi copii şi prea mulţi pentru multe persoane ceva mai în vârstă.
Revin însă la psihoterapie. Nu poţi spune clar în câte sesiuni o să se amelioreze problema cu care te confrunţi. Poţi evalua însă când terapia nu produce cu adevărat o schimbare.
Dependenţa de psihoterapie
Multe persoane ajung în cabinetul psihologic ca urmare a unei traume recente. Rămân însă acolo poate din cu totul alte motive. Unul dintre motive poate fi simplul fapt că psihoterapeutul oferă o pereche de urechi dispuse să asculte. Din păcate însă acest beneficiu se poate transforma dintr-un atu într-o problemă.
Unele persoane pot dezvolta o dependenţă de psihoterapie, în special atunci când în cadrul sesiunilor de terapie focusul e doar pe partea de ascultare şi nu şi pe cea de schimbare. Scopul psihoterapiei e de a urmări pas cu pas îndeplinirea unor obiective, de a schimba ceva în bine în viaţa ta şi nu doar de a plăti pe cineva ca să te asculte.
Sesiunile de psihoterapie te mai pot sprijini să-ţi păstrezi calmul, obiectivitatea, claritatea când iei o hotărâre importanta pentru viaţa ta. Te pot ajuta să iei decizii mai înţelepte. Însă atunci când psihoterapeutul ajunge să ia propriu-zis decizii în locul tău, psihoterapia îşi depăşeşte limitele utile.
Psihoterapia e utila când te sprijină că tu să fii principala ancoră a procesului tău decizional. Te poate sprijini când te gândeşti dacă să te desparţi sau nu de cineva sau dacă să-ţi schimbi sau nu locul de muncă. Însă nu hotărăşte în locul tău în ce direcţie să mergi. Când ajunge să facă asta e uşor să devină o dependenţă.
Asocierea dintre psihoterapie şi dependenţă e clar o problemă, deoarece terapia e menită tocmai să te sprijine să devii mai puţin dependent(ă). Când ajungi să nu poţi lua o decizie fără a te consulta cu psihoterapeutul tău probabil că încrederea în tine nu e la un nivel corespunzător. Iar psihoterapia e menită tocmai să te încurajeze să devii mai independent(ă), furnizându-ţi instrumente şi tehnici care să te sprijine în luarea deciziilor pe cont propriu.
Câtă lume apelează azi la psihoterapie şi de ce?
Generaţiile noi, milenials şi generaţia Z se pare că au înţeles utilitatea psihoterapiei. O cercetare recentă arată că 35% din milenials (cei născuţi între 1981-1996) şi 37% din generaţia Z (1997-2012) au apelat la sprijinul psihoterapiei. Din generaţia Z (1965-1980) şi Baby Boomers (1946-1964) apelează ceva mai puţini, 26% şi 22%, însă procentul pare a fi în creştere.
Motivele pentru care se apelează la psihoterapie sunt variate. De la a înţelege mai bine ceva neclar citit pe internet, la ventilarea unor traume acute, la sprijin pentru depăsirea unei depresii, anxietăţi sau dependente. De la căutarea unei confirmări a diagnosticului de ‘narcisism toxic’ pentru partenerul de cuplu, la depăşirea infidelităţii sau sprijin în redobândirea echilibrului emoţional pierdut, la nivel individual sau în cuplu.
Indiferent care e motivul pentru care apelezi la terapie e important să simţi că psihoterapeutul tău te sprijină să fii sincer(ă) şi în alte interacţiuni decât în cele din cabinet. Să simţi că te invită să-ţi ventilezi emoţiile negative într-un mod eficace şi altundeva decât în cabinetul psihologic.
E ventilarea emoţională un ‘mit urban’?
Citeam recent, într-un articol semnat de o colegă, că: “ventilarea emoţională nu e nimic mai mult decât un mit urban”. Ventilarea emoţională nu înseamnă însă să scoţi furia afară din tine lovind o pernă sau o canapea, cum susţine articolul. Ventilarea emoţională nu înseamnă să povesteşti în mod repetat şi iar repetat aceeaşi traumă, întărind-o, cum susţine articolul.
Ventilarea emoţională înseamnă să înveţi să-ţi recunoşti propriile trăiri emoţionale şi ale celorlalţi. Să fii capabil(ă) să exprimi ce te deranjează într-un mod care să elimine din tensiune pe termen lung, nu să o acumuleze.
Unele persoane întâmpină în primul rând dificultăţi semnificative de a-şi accesa propriile trăiri emoţionale şi au nevoie de a reînvăţa chiar primul pas în procesul ventilării emoţionale: observarea propriilor emoţii şi a gândurilor ce le generează.
Din fericire, la final, articolul menţionat anterior sublinia cât de important e acest proces de observare în psihoterapie. Observare, cu mintea unui observator extern e însă chiar parte integrantă a procesului de ‘ventilare emotională’. Asta în terapiile ce se concentrează asupra schimbării şi îndeplinirii obiectivelor şi nu doar asupra ascultării. În terapiile ce nu devin ceva ‘prea mult’.
Citeste si Teama de propriile emotii si drumul spre schimbare