Obiective terapeutice in trauma
Reacţii comune la trauma
Trauma poate fi parte din viaţa multor persoane. Fie că e parte a unui dezastru natural sau a unui accident, fie că e urmare a unei boli incurabile sau a vreunei forme de abuz, reacţia la trauma e unică şi are nevoie de o abordare psihologică specifică. Cu toate acestea trauma poate declanşa la nivel psihic multe reacţii asemănătoare. Cunoaşterea celor mai comune reacţii la trauma te poate ajuta ‘să îmblânzeşti reacţiile emoţionale’ şi să cauţi poate cel mai potrivit sprijin terapeutic.
Trauma adeseori revine în memoria ta, deranjant, într-o buclă de coşmar. Uneori şi în orele de somn psihicul continuă să proceseze evenimentul traumatic şi să nu te lase să dormi. E important să ştii că asta se poate întâmpla cu atât mai mult cu cât nu ajungi să procesezi trauma într-un mod echilibrat înaintea somnului.
Acumulări emoţionale nespecifice
La fel se întâmplă în cazul flasback-urilor, a acelor senzaţii intense ce readuc o amintire vie a traumei pe baza unei percepţii că: ‘se întâmplă din nou’. Cel mai frecvent element central e teama. Dar poate fi furia, tristeţea sau vinovăţia. Din păcate, fiecare dintre aceste emoţii negative poate fi uneori chiar mai intensă decât la momentul traumei. În cazul în care aceste emoţii nu sunt procesate echilibrat se poate produce o escaladare, o acumulare a intensităţii emoţionale. De aceea e important ca terapeutul să te sprijine să lupţi împotriva acestei acumulări emoţionale nespecifice.
Plânsul ca mecanism de apărare
O reacţie de apărare frecventă în fata traumei poate fi strigătul de ajutor. Strigătul de ajutor poate exista în multe forme. Plânsul e modul cel mai frecvent prin care cineva încearcă să se adapteze la traumă. E adesea modalitatea înnăscută prin care sistemul nervos încearcă să calmeze reacţia psihică automată la o ameninţare.
Uneori însă strigătul de ajutor, prin plâns sau prin alte reacţii comportamentale poate ajunge într-o zonă ce mai degrabă e nefolositoare. Se întâmplă atunci când persoana mai degrabă caută prin aceste reacţii comportamentale pe altcineva care să o scoată din impasul emoţional în care se află. Acel altcineva poate fi căutat în prima fază în zona prietenilor sau rudelor. Iar când ei ajung în situaţia de a considera persoana ‘prea lipicioasă’, prea neputincioasă, abia atunci se apelează la psihoterapeut.
Când strigătul de ajutor prin plâns nu mai e folositor?
În varianta fericită, psihoterapeutul încearcă să sprijine persoana să-şi găsească resursele care să o ajute să depăşească obstacolele emoţionale în primul rând privind spre interiorul ei. În varianta mai puţin utilă, terapeutul poate funcţiona doar ca un mediu care validează dificultatea obstacolelor emoţionale.
Cu toate că validarea dificultăţii obstacolelor emoţionale e esenţială pentru a depăşi suferinţa, atunci când relaţia client-terapeut e mai degrabă una de tip părinte înţelegător-copil neputincios, dependenţa faţă de terapeut se poate instala cu uşurinţă. În aceste situaţii reactivare traumei se poate produce în orice context în care psihoterapeutul devine mai puţin disponibil (cum ar fi când e în concediu).
Submisivitatea din colapsul emoţional şi social
O altă reacţie frecvenţă ca urmare a unei traume e închiderea emoţională. Senzaţia de amorţire, de resemnare iniţial e tot parte a efortului de autoprotecţie a corpului şi minţii în faţa unor emoţii ce te copleşesc. Percepţia inutilităţii eforturilor, asociată poate cu vinovăţia sau chiar ruşinea, poate genera chiar evitarea oricărui aspect legat de amintirea evenimentului traumatic.
Poate genera fie o complianţă extremă, cu ignorarea propriilor nevoi, fie relaţii interpersonale conflictuale ce se încheie cu o izolare socială, bazată pe pierderea încrederii în cei din jur. Într-o astfel de situaţie eforturile psihoterapeutice se concentrează pe reducerea evitării şi creşterea angajării sociale. Bineînţeles că asta vine în paralel cu restabilirea încrederii în sine şi în lume şi cu dezvoltarea unor limite echilibrate, nu extreme.
Nesiguranţa şi intoleranţa faţă de propria persoană
Reacţiile la trauma nu sunt uşor de gestionat. Nu rareori persoanele ce au trecut prin trauma se percep ca inadecvate. Se învinovăţesc că au lăsat să se întâmple asta. Îşi spun că: ar fi trebuit să reacţionez altfel. Această intoleranţă faţă de propria persoană poate menţine chiar o depresie rezistentă la tratament. Te poate ţine permanent în gardă în faţa unor pericole ce ar putea fi peste tot.
Aşa că dezvoltarea unei mai mari îngăduinţe faţă de propria persoană şi a unei mai mari toleranţe în faţa incertitudinii reprezintă şi ele importante obiective terapeutice
Citeste si Neputinta invatata in viata cuplului sau De la dependenta parentala la cea conjugala – ‘galerie de parinti abuzivi’ – sexologie terapie de cuplu Bucuresti Dr Rares Ignat (sex-psi.ro)